„Motanul încălţat“ - clarificări ideologice

Prima operă pe care am văzut-o în viaţa mea a fost „Motanul încălţat“, compusă şi dirijată la Opera din Bucureşti de autor – Cornel Trăilescu. Timp de peste 40 de ani avea să rămînă şi singura operă la care am fost spectator... Cum, de ce m-am încăpăţînat să nu mai văd vreun alt spectacol de operă în România nu vreau să detaliez acum. Cert este că după 40-45 de ani am revăzut „Motanul încălţat“ tot la Opera din Bucureşti şi dirijată de acelaşi Cornel Trăilescu...

Am fost acum atent la două lucruri: în primul rînd la receptarea unui asemenea spectacol (complex pentru o fetiţă de 4 ani, strănepoţela mea Carina, de dragul căreia am şi avut ideea revenirii la Opera bucureşteană). Din acest punct de vedere pot să spun cu mîna pe inimă că spectacolul a fost un succes! Carina a urmărit atentă, fără să se plictisească, întreg spectacolul şi a aplaudat entuziastă la sfîrşit (mai ales că în scenă intraseră, pentru final, Albă ca Zăpada, Scufiţa Roşie şi Capra-cu-trei-iezi, preferatele ei...)

Al doilea lucru la care am fost atent n-are nici o legătură cu Carina, după cum n-are nici o legătură cu muzica operei „Motanul încălţat“. Are însă legătură cu libretul „Motanului încălţat“...

Mă uit la sfîrşitul spectacolului în program. Libretul e scris de Tudor Muşatescu şi Nina Stoiceva, după basmul „Le Chat botté“ de Charles Perrault. De unde senzaţia de „vremuri apuse“ pe care am resimţit-o de cîteva ori acum, la revedere? Într-unul din tablouri cei patru slujitori care l-au salvat pe Cotoşman sînt aruncaţi în turn, unde mai era închis un Rob. Cotoşman îl indeamnă pe Rob să-şi rupă lanţurile ca să se poată numi... OM! Aha, frumoasă întoarcere din condei: rob cu rob să ne unim, azi nu sînteţi nimic în lume, luptaţi ca totul noi să fim... Trec cu vederea că în rolul „marilor dascăli ai omenirii“ apare... Motanul Cotoşman!!

Dar mai e şi finalul operei, unde Cotoşman devine mîna dreaptă a împăratului. De fapt, după succesele sale fulgerătoare, Motanul încălţat îşi ia... botul la purtare şi distribuie celor de pe scenă tot felul de roluri. Sieşi îşi atribuie titlul de mare dregător. „Şi eu? Cu mine ce-o să se întîmple?“ întreabă decrepitul împărat. „O să te păstrăm ca personaj de basm: copiii au nevoie şi de împăraţi.“ îi răspunde Motanul (botté, desigur).

...heei, va să zică aşa: împăraţii sînt toleraţi ca personaje de basm pentru că de ei au nevoie copiii... Nu mai întreb „da′ de ce?“ – mă gîndesc la felul în care, prin acest procedeu, „Motanul încălţat“ a trecut de cenzură...

¤ Observator // Mar 21st 2007 at 09:00 am ¤

Machiavelice...

Neatentă cu posteritatea... efemeră a mediului (electronic, vai!) în care se exprimă, bloggeriţa mănîncă o literă (sic! – realizaţi imaginea? „mănîncă o literă“... Cum o mănîncă? Tacticos? O înfulecă? o mozoleşte înainte de a o înghiţi?) în cea de-a doua frază şi ultima a „gândului zilei din 17 martie“.

Cugetarea ei îmi aduce aminte de frămîntările lui... Machiavelli: „Nu ştiu ce e mai bun, răul care aduce folos sau binele care dăunează.“ Sigur, artiştii ar fi „binele“, iar criticii „răul“, e aproape inutil de precizat această alegere convenţională. (Şi eu sînt de partea artiştilor!)

*artisti si critici*

martie 17, 2008

intre “artisti” (cei care fac) si “critici” (cei care evalueaza) intotdeauna am fost de partea artistilor.

recunosc insa ca fara critici evolutia artisilor ar fi probabil mult mai inceata sau prea putin spectaculoasa ……. pe critici insa, cine-i alege!?

¤ Observator // Mar 21st 2007 at 08:30 am ¤

Caru’ cu... vai de noi!

Caru’ cu... e bine scris! Asta a fost primul gînd care m-a străbătut după ce l-am parcurs cu o rapiditate cerută de cadenţa textului şi de (da, da!) suspansul (poftim barbarism...) scenei.

Păcat că la recitire (eh, stabilisem demult că sînt cîrcotaş, nu-i aşa?) am remarcat una greşeală de ortografie (pe care aş fi remediat-o chiar eu dacă aş fi avut drepturi de editare a textului) chiar în prima frază (nu spun unde dar e supărător fiindcă poate crea impresia că bloggeriţa confundă nişte genuri ori, slavă Domnului, nu e cazul!), şi o alunecare stilistică a condeiului în ultima propoziţie – unde, de dragul folosirii voluntare a calc-ului „fereşte-ne doamne de...“, introducerea în „formulă“ a nefericitei scrumiere dă, oarecum, o notă şcolărească unui text altminteri bine scris.

„Sărind“ peste lauda textului şi peste trama acestuia, nu mă pot opri să nu remarc o notă din ce în ce mai comună ‘telectualilor’ din RO, sideraţi de cîte se întîmplă chiar sub nasul lor: ceva de genul „păcat că la noi, în Românica se întîmplă aşa şi pe dincolo“. Mi-ar plăcea ca blînzii observatori ai unor astfel de scene halucinante să facă ceva care să sfîşie chiar momentul tristei contemplări!

(adică ce? Păi, uite, în speţa de la care am pornit, un URLET!! de indignare dar şi de mobilizare a comunităţii pasive de consumatori idiotizaţi – „Bă, ce faceţi voi aici...?!?“ Dar ştiu că e greu fin’că educaţia...)

*Caru' cu…… *

martie 14, 2008

saptamanile trecute o prietena foarte buna stabilita de ceva vreme in SUA a venit in tara. printre altele si-a dorit foarte mult sa revada unul din locurile de baut bere traditionale ale bucurestilor. relativ recent (post renovare) devenit local cu pretentii in bucuresti, unul din locurile de pelerinaj pentru turisti (aceea care sunt) si expati.

ca un om prevazator ce ma aflu si cu intentia declarata de a ma asigura ca dorinta prietenei se va implini, ma hotarasc sa fac o rezervare. sun. mi se raspunde - politicos, dar suspect de rapid - ca nu mai sunt locuri libere pentru seara in cauza. never mind, we do not quit so easy, ohh no! prin urmare la insistenta si inspiratia (?!) prietenei, mergem totusi “la plesneala”. Ajungem, asteptam putin sa se verifice daca se gaseste sau nu loc si…soarta ne mai da un semnal: ”nu avem locuri la mese”! din nou we do not quit si…iata-ne instalate frumos la barul amplasat in centrul localului.

Toate bune si frumoase, amica multumita si vesela, berea in halba si vorba in gat! La un moment dat, cand discutia se animase si planurile pt zilele ce urmau prindeau din ce in ce mai mult contur, din seninul etajului (sunt mese la etaj, de o parte si de alta a barului) se prabuseste cu zgomot indesat - zbaangg - la nici 20 de cm de capul ei o … scrumiera! si nu una oarecare, ci o piesa masiva din metal! cum spuneam, zgomotul a fost unul pe masura, caci obiectul (identificat in cele din urma) era destul de mare, iar inaltimea de la care a cazut la randu-i considerabila. gravitatia si legile fizicii si-au spus cuvantul, impactul cu solul fiind unul puternic si hotarat.

spre binele ei, amica n-a avut cum sa se observe-n direct, fiind privata de ceea ce putem numi ”live”-ul scenei. placerea mi-a fost rezervata mie si celorlalti oameni din jur si, pe onoarea mea va spun, am simtit cum mi se duce tot sangele-n picioare instantaneu. probabil ca m-am albit la fata pen’ca primul lucru care mi-a venit in minte a fost ce s-ar fi intamplat daca directia de cadere era cu cativa cm mai la stanga.

accident stupid o sa spuneti. sigur ca da. n-am auzit pana acum de nimeni care sa fi murit intr-un restaurant ucis de o scrumiera cazuta de la etajul acestuia. mi se pare un scenariu demn de Garcia Marquez sau de recent oscarizatii frati Cohen!

prin urmare, da, avem de-a face cu un accident. da’, poti sa treci pe langa el ca si cum nu s-ar fi intamplat? sau poti/trebuie sa faci din el o “speta” si sa-l “promovezi” ca atare? nu stiu cum a ajuns scrumiera in cauza sa faca respectivul salt - in momentul in care am ridicat privirea, la masa de la care cazuse nu se mai vedea nimeni. sunt absolut convinsa ca nu a fost un gest intentionat , dar la fel de convinsa sunt ca daca actiunea se petrecea in State, adica in tara al carei cetatean este prietena mea, localul avea sanse extrem de mari sa fie dat in judecata pe o suma foarte frumoasa. in Romania…?

dincolo de absurdul istoriei, de eventualitatea unui accident de-o stupiditate rara - ce m-a deranjat cel mai mult in povestea asta e faptul ca nimeni din personalul restaurantului nu s-a deranjat sa schiteze o scuza, sa se arate interesat de soarta persoanei “agresate”, sa intrebe daca e totul in regula, daca are nevoie de ceva etc. nici macar formal. ar fi contat enorm si probabil randurile de fata n-ar mai fi fost scrise. sau si mai bine, ar fi fost scrise la o maniera admirativa. si chiar mi-ar fi placut sa fiu in situatia asta………

din pacate, daca oamenii din jur ramasesera cu gura cascata ca si mine, evenimentul deschizand subiect de discutie la cele cateva mese din jurul nostru, cei din “dotarea” localului s-au facut ca ploua. indiferenta big time, king size sau cum vreti sa-i mai spuneti! unii din ei pareau chiar (prosteste) amuzati……

si-aici e si morala cazului! de prea multe ori om simplu fiind in Romania, traiesti cu sentimentul ca ceri prea mult sau ca esti obsedat de perfectiune cand de fapt ceea ce vrei sunt lucruri simple, marunte, de bun simt! asa cum avem pretentii de fitze cand ne “selectam” clientii, haideti s-avem si standarde de bun simt in care acestia sa se poata regasi.

in rest, fereste-ne doamne de … scrumiere, ca de restul avem singuri grija!