* oanamirila // Nov 6th 2007 at 10:30 am *

scumpul meu “observator cemamadrac’ulist”, daca citesti cu atentie ce-am scris, ai sa vezi ca nu resorturile care au stat la baza deciziei initiale de a masura timpul de la plecarea trenului din statie ma framanta pe mine. pe acelea, in mod paradoxal tie care ma acuzi de necunoasterea varstei inocentei (dzeu stie cat de incocenta mai eram la 18 ani!), le-am prins. m-am si referit la ele ca atare. din nou, daca ai binevoi sa citesti cu atentie si nu doar cu un (binevenit de altfel) criticism, mi-ai da dreptate. mesajul meu este ca ceea ce nu mi se mai pare cusher e perpetuarea acelei decizii initiale. dupa 17 ani aveam pretentia unei schimbari - si stii prea bine ca ma refer la una de continut, nu de forma. iar pledoaria cu metroul e una de registru metaforic…..dar tu, cum iti spuneam si o sa continui sa-ti spun, simti nevoia sa contrezi orice idee, doar asa pentru placerea de a contra si iesi in evidenta cu asta. ei bine, iti zic si tie ce am scris mai sus pentru noi toti: si tu vei “culege ceea ce semeni”, mon cher ;-))
si-nca ceva dragule: slava domnului, unici suntem fiecare. si ne traim unicitatea fiecare in stil …… unic :-)))
la buna vedere/auzire

¤ Observator // Nov 5th 2007 at 10:20 pm ¤

e mult mai simplu de ce la Bucureşti e altfel decît aiurea…

Metroul bucureştean este cu adevărat o ctitorie a „iepocii“ lu’ to’arăşu… Dovadă că azi, la 17 ani de la răsturnarea odiosului şi sinistrei (cu „o“ şi „s“ mic! remember?), aproape că mergem pe aceleaşi trasee. Ce e aşa de greu de priceput de ce, de la început, la noi a fost „altfel“?… Fiindcă to’arăşu’ se visa autarhic şi construcţia metroului a purtat amprenta… originalităţii româneşti (de care ni se acrise încă din vremea aia, cînd, mai mult ca sigur, bloggeriţa noastră era micuţă…): totul trebuia FĂURIT (acesta era verbul preferat) în ţară. Ce vorbiţi dvs. acolo de promisiune publică? Păi tocmai asta nu s-a dorit! Dacă promiteai de la început că trenul o să vină, să zicem, peste 6 minute şi 30 de secunde şi el nu venea (primele rame de metrou, fabricate la Arad, din care destule sînt şi acum în circulaţie, făceau la început un zgomot înfiorător şi erai, oricum, bucuros că ajung în staţie!) ai fi observat imediat hibele vajnicei noastre industrii constructoare de maşini. Pe de altă parte, dacă ai fi cronometrat intervalul de timp pînă la sosirea în staţie a următorului tren pe acea direcţie şi trenul chiar s-ar fi ţinut de grafic ai fi putut, cine ştie?, să te nărăveşti, să doreşti că şi alte lucruri din societate să meargă… ceas, că, uite, „la metrou cum se poate“?

Şi-atunci „soluţia“, valabilă cum observaţi pînă în ziulica de azi (azi cînd, stiţi, noi sîntem în UE, avem şi o capitală europeană a culturii şi, în general, sîntem mai tari decît macaronarii aia care au inceput să ne persecute din invidie), soluţia, zic, a fost banal de simpla: va avea şi metroul bucureştean ceas electronic, numai că el va fi pus să măsoare altceva! Timpul scurs de la plecarea ultimului tren din staţie. Şi ca să nu-l măsoare aşa, de-a surda, după trecerea a 10 minute el va arăta din nou 00:00 pînă… o să apară vreodată vreun metrou în staţie!

(Încep să mă întreb dacă bloggeriţa oanamirila e bucureşteancă sau e numai aciuită prin părţile astea… Explicaţia asta, cu ceasul de la metrou, dacă n-o ştie, o intuieşte orice bucureştean care a prins şi timpurile „alea“. Cum să spun, nu e vorba neapărat de metrou: e un mod de gîndire… Că dvs. tinerii, acum, vreţi să-l socotiţi, învechit, depăşit, rezidual e altă poveste. Eu, Observatorul comentator al acestui blog, încerc să explic numai. Aşa cum şi începe postarea – „cineva destept sa-mi explice si mie, rogu-va, de ce la metroul bucurestean…“ etc. Mă rog, nu mă dau deştept. Poate doar amabil… :-) )

Bine scrieţi „boala neasumarii este una din patologiile extrem de bine structurate ale societatii noastre.“ Ca din carte! Dar ce-aveţi cu Metro Regia, ce-aveţi cu metrorexii? (ce-aveţi cu metroragia, ce-aveţi cu anorexii? – îmi venea sa zic playing on words — —) Tocmai cu cei care sînt salvarea noastra din nebunia totală a lucrărilor care paralizeaza restul circulaţiei? Admit însă că, pentru demonstraţia teoremei „culegem ce s-a semanat atata vreme… suntem o societate in care asumarea responsabilitatii doare…“ e un exemplu bun fin’că e la îndemîna oricui…

Acum… văzînd eu că oanamirila vorbeşte de „spanioli, italieni…ma rog, latini de-ai nostri“ vreau să-mi iau o măsură de precauţie în plus în zilele astea tulburi. Sînt cuman, domnişoară, sînt cuman. Cuman, nu „uman“… Nu vreau să am nimic de a face cu spaniolii, necum cu italienii dezlănţuiti… Or avea oamenii motivele lor să simtă că nu-i în regulă frăţia asta latină din care ieşi şi bătut, şi cu banii luaţi… Pe cînd aşa, cuman, pot înainta mîndru prin Evropa! Nu mă simt „vinovat dacă nu fac să se schimbe lucrurile“.

Sînt unic.

* retorica (in)utila *

November 5th, 2007

cineva destept sa-mi explice si mie, rogu-va, de ce la metroul bucurestean se afiseaza & cronometreaza timpul de la plecarea ultimului tren din statie?!!? cu ce ma ajuta asta pe mine, calator? nu mai zic ca daca asteptarea depaseste 10 min afisajul se intoarce la un sec si sfidator 00:00…

in toate orasele straine (e-adevarat!) in care am mai mers cu metroul am remarcat ca se afiseaza timpul pana la sosirea in statie a urmatorului tren pe acea directie. si…culmea de fiecare data trenul apare la timpul anuntat! inca ceva: nu vorbesc de nemti sau japonezi, doamne-fereste! vorbesc de spanioli, italieni…ma rog, latini de-ai nostri.

senzatia de amaraciune dublata de revolta (in)utila e legata de constructia mentala din spatele acestui comportament: anuntand timpul pana la urmatorul tren suntem in situatia unei promisiuni publice, promisiune care (odata capatat acest caracter public) se cere respectata, e vorba de o responsabilitate pe care ti-o asumi.

sa fie oare in aceasta perseverenta cu care numaram minutele de la “plecarea” ultimului tren mai mult decat o simpla scapare? eu zic ca da si o percep ca pe o perpetuare absolut constienta a acestei lipse de asumare de responsabilitate. pentru mine cetatean-calator este o dovada in plus a felului in care “metrorexii” - exponenti perfecti a tot ce inseamna “autoritate”, “administratie” sau cum mai vreti s-o numim - se uita la noi, cei care platim pentru serviciile livrate de aceasta “autoritate”.

boala neasumarii este una din patologiile extrem de bine structurate ale societatii noastre. nu stiu cat tine de ADN-ul nostru de natie si cat de faptul ca ani intregini s-a cultivat alienarea individualismului, s-a diluat “persoana” in favoarea “colectivului” - toata lumea era responsabila pentru tot si pentru nimic in acelasi timp. in mare parte, da, culegem ce s-a semanat atata vreme…

dar…

…ramane faptul ca suntem o societate in care asumarea responsabilitatii “doare”. iar pentru asta, fiecare are … responsabilitatea lui! si suntem toti la fel de vinovati daca nu facem sa se schimbe lucrurile.

¤ Observator // Oct 30th 2007 at 11:01 pm ¤

În primul rînd aş spune că, oricum ai suci-o, frumosul nu e „la bucată“… Nici măcar nu ştim ce e frumosul (!) darămite să-l imaginăm ordonat pe calupuri!

În al doilea rînd aş spune că, dacă înţeleg că ceva e „frumos şi simplu ca o poveste“, senzaţia de voal în care mă înfăşor îmi e cu totul străină! Înţeleg însă că pentru o femeie poate fi ceva la fel de plăcut ca atingerea pielii sale de către bărbat :-) Sau o fi ceva şi mai şi? :-))

În al treilea rînd aş spune că globalizarea NU e sfidată de multiculturalitate: dimpotriva, şi-o asumă în chip parşiv… (sînt un pic mirat că americanii, melting pot people par excellence, ar fi „ultima variantă pe care aş paria“. Observ însă că scumpa bloggeritză, precaută, a scris „e POATE ultima variantă pe care ai paria“ şi zîmbesc…)

…în ultimul rînd… eei, în ultimul rînd, aflaţi despre mine c-am lipsit din Bucureşti tocmai cînd, sîmbătă seara, Pink Martini, adică acel amestec de „francezi, italieni, portughezi, croaţi, sârbi, japonezi, români, chinezi, jamaicani“, care răspundeau la apelativul neaşteptat de… americani, se dădeau în spectacol la Sala Palatului. În seara cu pricina am fost la Sibiel. Sibielul ăsta are pentru mine o rezonanţă aşa de particulară ca n-am să scriu tocmai aici despre el, nici despre faptul că a doua zi, la Sibiu, am văzut în sală sau pe DVD tot felul de pelicule, din tot felul de ţări, premiate la festivalul de scurt metraj ASTRAFILM 2007 (poftim, alt exemplu de „multiculturalitate care sfideaza globalizarea“. Sau nu?…)

Am să scriu însă pe scurt că luni, la doua zile de la concertul cu Pink Martini pe care l-am ratat, am poposit o jumătate de oră la mînăstirea Cotmeana, cea mai veche mînăstire din Ţara Româneasca. Se oprise ploaia şi liniştea de acolo îmi umplea auzul în cea mai triumfală cadenţă imaginabilă.

* bucata de frumos *

October 29th, 2007

simplu si frumos ca o poveste. un voal in care te-nfasori, pe care simti ca vrei sa-l atingi, sa-l mangai. asculti si nu te-ai opri din asta. mintea iti pleaca, iar tu nu vrei s-o opresti fiindca-ti place, te face sa te simti bine, sa te simti pe tine, sa-ti asculti dorintele.

toate astea intr-un amestec de multiculturalitate care sfideaza globalizarea. ar putea fi orice. ar putea fi francezi, italieni, portughezi, croati, sarbi, japonezi, romani, chinezi, jamaicani, whatever. sunt americani si e poate ultima varianta pe care ai paria.

cine nu i-a vazut sambata la Sala Palatului are ce regreta.

Pink Martini. cautati-i pe net, merita :-)

Şi ca să nu devină blogul nostru prea monoton...

...să privim, în alb-negru, FEMEIA LA TIMONĂ (care, sigur, e altceva decît femeia la volan...)

* oanamirila // Sep 28th 2007 at 12:45 pm *

ehheeehe ti-a trebuit cam mult - 2 zile !! :-) sa ticluiesti reactia la “usa” mea!
nu stiu de ce atata vehementa fata de o cugetare care a curs foarte firesc si natural pt mine. believe it or not, chiar de acolo mi-a venit panseul cu pricina, chiar de acolo mi-am adus aminte de povestea cu usa si “lucrul” vazut din ambele perspective implicate: de acolo adica de la disputa stupida intre hagi si becali. de la nebunia a nu stiu cata oara confirmata a oierului, de la incapacitatea de a accepta ca si altul poate avea dreptul sa-si faca treaba cum crede mai bine, doar sa fie lasat s-o faca. recunosc ca nu sunt nici pe departe o admiratoare a lui hagi antrenorul, iar prestatiile lui in aceasta postura lasa loc multor comentarii. dar aici e vorba de principii, de cum fundamentezi un lucru, iar becali face ceva pe principii atunci cand nu-i sunt favorabile. asta ma enerveaza si de-asta am scris!
sigur ca nu esti obligat sa te uiti la el si nimic nu te-mpiedica sa-i dai delete cand iti iese-n cale!! tocmai de-aia, vehementa la adresa “unui realizator” care-mi e tare simpatic si stii c-o sa-mi ramana asa indiferent cat o sa-l infierezi tu :-)))))))), nu prea se justifica. asa cum iti place tie sa observi reactii, i-o placea si lui sa observe “fenomene”….
si, ai dreptate, stiu prea bine ca pentru el ratingul conteaza, inseamna bani doar! pentu mine, deocamdata si (poate) din pacate, inca nu ;-))))

¤ Observator // Sep 28th 2007 at 8:17 am ¤

Ce poveste frumoasă! mi-am zis, imaginîndu-mi copilul (nu viţica…) de o parte şi de alta a uşii – vechi şi noi în acelaşi timp… Ce poveste plină de bun-simţ! mi-am zis, sesizînd Laus genitori pentru deprinderea copilului cu „prostul obicei“ de a oferi dreptul la opinie şi celuilalt… Ce poveste încîntătoare! mi-am zis, citind mai departe despre copilul cu mintea „deschisă experienţelor, ce-i drept“ (şi am regretat lipsa exemplelor dar… the blog goes on şi timpul nu-i trecut, nu-i aşa?) În fine, tot citind aşa, bine dispus, exemplul uşii povătzuitoare m-a dus cu mintea la gradina uscată japoneză (?!) şi, da, da, un bob zăbavă, am să explic imediat…

Că între alte „ciudăţenii“ japonezii au şi grădina fără iarbă, numai cu pietriş alb, sfărîmat meticulos, asta se ştie… Dimineaţa, călugarii din templele Zen greblează grădina cu nişte mături (genial! ca la terenurile de zgură la tenis…) pentru a menţine regularitatea brazdelor. Ei bine, sînt, totuşi, îngăduite nişte excepţii. Trei movile adunate din acelaşi pietriş alb sînt astfel dispuse pe suprafaţa grădinii încît să nu poată fi zărite simultan, din orice loc, decît două dintre ele! Ideea e că lumea, scumpă autoare, nu poate fi percepută niciodată în totalitatea ei. Ceea ce ramîne invizibil poate fi însă regăsit în tine însuţi…

Apoi povestea-cea-frumoasă-plină-de-bun-simţ-şi-încîntătoare a început să scîrţîie brusc, ca la virajele în ac de păr la Formula 1, şi cursul ei s-a schimbat brusc: disputa dintre Hagi şi Becali!! (??)

Doamne… de ce faci asta oanamirila? Pentru rating? Nu, nu e cazul tau. Conştiincioasa, vrei să oglindeşti cotidianul existenţei dîmboviţene prin prisma – na, că zic vorbă mare! – Eului tău. Poate că e vina mea că plonjez de la Zen la… Becali.

Uff, nu sînt decît un Observator comentator, prin urmare, dacă îmi asum această condiţie, nu pot ignora pur şi simplu ce scrie autoarea mai departe numai fiindcă eu ma dădusem după cireşul japonez încercînd să vad şi cea de-a treia movilă!

Domnul Gigi n-a intrat în cotidianul nostru aşa, tam-nesam. Domnul Gigi a fost inventat, a fost ajutat să se inventeze. E unul din cazurile rare în care urzeala politică e servită prompt de mass media care e platită generos chiar de obiectul urzelii… Comentatori diverşi (unii chiar mult pretuiţi, ca să nu spun mai mult, de însăşi autoare) l-au chemat pe Gigi pe sticlă ca să le crească rating-ul. Şi, fascinaţi, s-au uitat la spectacolul grobian, nu numai lumpenproletarii cu cablu, ci şi elitele cu farfurii digitale… Ecuaţia simplă „are bani, face cu ei ce vrea muşchii lui“ a fost înţeleasă LA FEL şi de unii şi de alţii. Cu uşoare nuanţe, desigur. „Lumpenii“ murmură „are bani, nea Gigi, poate NE DA şi noua“, „farfuriile elitiste“ şoptesc „îl manevrăm SĂ FINANŢEZE cu banii lui şi asta şi aia“…

„Da’ de ce să ni-l bage pe gît?“ o aud spunînd cu „furie neputincioasă“ pe autoare. Păi, logic: fiindcă şi tu îi sprijini (discret sau nu, nici nu contează) pe cei cărora le pasă de rating: comentatori, oameni „politici“… Pe scurt, pentru că – argument irefutabil –ŞI TU, oanamirila, FACI PARTE DIN ACEST POPOR! Hic et nunc!

…hai, străduieşte-te ca impulsivitatea să nu iţi întunece raţiunea şi logica să nu ţi rupă în faţa afectului: continuă să pozezi spaţii de trecere, limpezeşte-ţi gîndurile şi rămîi cu senzaţia că ai înţeles ceva în plus… Poate pe tine însăţi, a treia movilă din grădina japoneză.

* usa povatzuitoare *

September 24th, 2007

experienta si bunul simt dobandit prin educatie m-au invatat ca atunci cand doi se cearta, chiar daca simpatiile se distribuie diferit, trebuie sa-ncerci sa privesti din ambele perspective. e greu, asta e sigur! tendinta umana, instinctiva este sa-i tii partea celui care-ti e mai simpatic. masurile difera intotdeauna. ai mei au avut insa prostul obicei sa ne-nvete ca trebuie sa ii dai si celuilalt dreptul la a se exprima. in prima copilarie pricepeam greu asta, STIAM ca eu am dreptate si basta! credeam sincer si cu tarie ca nu poate fi altfel decat stiam EU ca ESTE! pana cand cineva mai destept decat mine mi-a arat o “smecherie” pe cat de simpla, pe atat de convingatoare mintii mele de copil (deschis experientelor, ce-i drept). m-a pus sa ma uit la o usa. intai dintr-o parte a ei. m-a intrebat ce vad. am enumerat scolareste, constiincios si complet ceea ce vedeam. m-a asezat apoi de cealalta parte a usii. exercitiul s-a reluat. din nou am enumerat scolareste, constiincios si complet ce vedeam in fata ochilor. m-a luat apoi deoparte si mi-a zis:”de fiecare data te-am rugat sa te uiti la usa. de fiecare data, uitandu-te la acelasi obiect, ai vazut lucruri diferite. daca nu ai fi schimbat pozitia, ai fi vazut in continuare acelasi lucru si ai fi privit cu neincredere pe oricine ti-ar fi spus altceva. acum intelegi?” adult fiind, nu mi-a iesit intotdeauna exercitiul. recunosc ca de multe ori impulsivitatea imi intuneca ratiunea si logica se rupe in fata afectului. dar … ma straduiesc!

de atunci am ramas cu o simpatie pentru usi in particular si pentru spatiile de trecere in general. imi amintesc mereu de faptul ca - de la ignoranta la deschidere, cunoastere e un singur pas! chiar mai putin, o rotatie de 180 de grade :-) !

tot de atunci imi place sa pozez spatii de trecere: ma ajuta sa-mi limpezesc gandurile si imi dau mereu senzatia ca am inteles ceva in plus.

ce mi-a venit tocmai acum cu povestea asta? simplu: disputa dintre Hagi si Becali mi-a umbrit si mie, ca majoritatii romanilor, mintea si m-a adus in pragul unei furii neputincioase! ar putea oare sa-i explice cineva dnului gigi “povestea usii”? si daca da, ar avea vreun rost? ma stramb scarbita si-mi spun singura ca nu! omu’ e incapabil de vreo evolutie care ii cere sa admita ca magnificul “care este el” s-ar putea insela. omu’ invoca la nesfarsit (ca si cum ar stii ca nu e capabil de asta. de fapt, chiar stie si il enerveaza propria nepuntinta) comunicarea in conditiile in care traduce conceptul prin dictat personal! in viziune becaliana, comunicare insemna: eu va spun ce si cum, voi aplicati! cureaua de transmisie e unidirectional intinsa la maxim. inutil sa ne miram ca se rupe in urmatoarele 5 min! so what?! are bani, face ce vrea cu ei, nu!!?? aici ne-a prins din pacate! rationamentul e curat. dar la urma urmei (si-aici l-am prins noi :-) ), nu ne obliga nimeni sa-l ascultam, necum sa-i dam dreptate. aleluia!

¤ Observator // Sep 13th 2007 at 10:16 pm ¤

Ce au în comun Rolling Stones cu italienii şi cu Italia? Evident, obsesia autoarei în privinţa artei de a te bucura de viaţă! Că muşcă din ea cu poftă sau că face din ea un spectacol, cititorul este îndemnat să ia aminte că, dacă nu ia „măsuri“, viaţa (ba chiar VIAŢA!) riscă să treacă pe lîngă el, chiar atunci cînd, vorba lui John Lennon parcă, „stă şi-şi face planuri“…
Ceea ce e adevarat dar încă nu explică îndirjirea autoarei privind arta de a trai. În cele din urmă, dacă nu ne-am născut în Italia şi nu am fost impregnaţi de mici de toate lucrurile frumoase pe care acolo le poţi găsi, după cum iarăşi s-a mai remarcat, „la orice colţ de stradă“, ce altă şansă am mai avea să facem din viaţă un spectacol - în afara unor reveniri acolo pe durata unor concedii - odată ce „drogul dulce“ ne-a fost inoculat?
Stau şi mă întreb însă dacă italienilor li se potriveşte „muşcatul cu poftă din viaţă“… Sau o fi vorba, (ca şi în cazul grecilor! :-) ) de un alt verb, de o altă acţiune aplicabilă acestui subiect alunecos care este Viaţa asta: a savura…
În rest, da, aşa sînt italienii, aşa e Italia! Just, tovarăşi! :))

* un drog dulce *

September 11th, 2007

italia e o tara cu aprindere prin scanteie, dar cu ardere lenta si (m-as hazarda sa zic) calculata. in pofida temperamentului zbuciumat, italia nu e o tara de sprint, ci una cu fuleu aerisit, amplu, senin, care-ti permite sa respiri regulat si sa te bucuri de tot ce te-nconjoara pe traseul alergarii tale. probabil nu intamplator n-au dat italienii mari campioni la sprint (sa ma scuze Pietro Menea - exceptia care ma poate contrazice), dar au punctat infinit mai bine pe distante medii. la fel de “probabil nu intamplator” sunt italienii maestrii la motociclism si formula 1 :-)!

italienilor le plac accesoriile, traiesc pentru ele, se bucura sa le produca si sa le foloseasca! adora confortul si adora sa se remarce. au un orgoliu deseori amuzant, uneori deranjant, dar pe care nu te poti supara :))). sunt oamenii spectacolului studiat sau spontan, dar intotdeauna trait din plin.

cea mai mare lectie pe care o predau italienii e arta de a te bucura de viata si a face din ea un spectacol in care tu esti personajul principal! alta e abilitatea de a se reinventa continuu. acelasi decor, alte personaje, alte replici, aceeasi tonalitate. modern si vechi intr-o combinatie cu stil si personalitate.

pe scurt, orice ar zice oricine, de italia te molipsesti! nu ai cum sa scapi. daca te-ai dus odata acolo, te-ntorci pentru ca ti se insinueaza-n vene si nu-ti doresti antidot.

Şi ca să nu devină blogul nostru prea monoton...

...e momentul să-l „zgîlţîim“ cu o fotografie. O altfel de fotografie! (sigur, aşteptăm şi reacţii...)

* oanamirila // Aug 15th 2007 at 3:27 pm *

frumos zis! nici eu nu sunt adepta globalizarii, ba chiar ma bucur cat pot de diversitate. altfel, in extremis, finalitatea o vad in robotizare si asta ma deprima ingrozitor.
daca se va ajunge vreodata la o lume in care toti suntem la fel, nu mi-as dori sa fiu in preajma. dar…melancolia din tonul meu, drag observator, tine de faptul ca m-ar bucura sa vad mai multi oameni trecuti de prima si a doua tinerete care privesc viata ca pe un timp in care ti se pot intampla lucruri. pe care le provoci tu.
revenind, ai dreptate, s-ar putea ca in buna masura atitudinea pe care o puneam eu sub lupa sa tina si de spiritul balcanic inclinat spre contemplare, mult mai mult decat spre actiune :-) dincolo de asta ramane insa si “asezarea”, modelele, ceea ce vezi si sti ca e posibil vs ceea ce vezi si te intrebi daca e posibil
salutari ;-)

¤ Observator // Aug 11th 2007 at 4:05 pm ¤

…cît p’aci să mă prindă verva autoarei, cît p’aci să spun şi eu «cînd o să producă şi sistemul din România o generaţie de “pensionari Rolling Stones”?» Dar… tocmai m-am întors din vacanţa din Grecia, prilej al unei inevitabile comparaţii între modul „lor“ de viaţă şi al „nostru“, etc.

Nu ştiu dacă grecii de vîrsta Rolling Stones ar răspunde că ce vor ei de la viaţă, este „s-o trăiască, să muşte din ea cu poftă!“ Cred că mai curînd ar răspunde că vor să fie sănătoşi, să-şi vadă de măslini, de pescuit, de nepoţi… Ce coincidenţă! Întocmai ca „ruralii“ noştri care ar vrea să fie sănătoşi, să-şi vadă de porumb, de vite, de nepoţi…

Ce vreau să zic este că nu e vorba numai de diferenţa dintre România şi occident (fie el cu ‘o’ mic sau cu ‘O’ mare), ci, în general, de diferenţa dintre orient şi occident. Şi n-aş zice că occidentalii aflaţi ca şi mine în concediu în Grecia nu aveau şi ei nostalgia traiului oriental: nu “muşcătura pofticioasa” e acolo cuvîntul de ordine, ci sorbirea cumpătată a cafeluţei şi inevitabila tacla…

Uite, fără supărare, fiecare cu ale sale: încă ne bucurăm unii de alţii cu diferenţele noastre într-o lume care – vrem, nu vrem – se globalizează accelerat…

* Cu intarziere despre Rolling Stones *

July 31st, 2007 ·

cu ceva intarziere e drept, ma alatur celor care au exprimat ”ceva” ca reactie la “evenimentul anului in Romania”. cred ca s-a spus deja cam tot ce era de zis despre acesti “mosi” geniali si frumos de dementi! profesionalism - e prea rece. fantastic - strident, pompos. delicios - da, parca asta-mi suna pe-aproape. Cu epitete sau fara, oricum, simt ca le datorez aceste randuri aruncate-n haul netului.

si uite de ce: ma uitam la ei si nu mi-am putut retine comparatia. cel mai tanar are 60 de ani. cel mai batran 66. parintii mei au 69, respectiv 70 de ani. aceeasi generatie, diferente ca de la cer la pamant! diferenta intre Romania si occident. o diferenta care se traduce in distanta de o… generatie. o diferenta transpusa si sustinuta , de fapt, de atitudinea fata de viata, de raportarea la ce este aceasta si ce facem cu ea.

daca-l intrebi pe un Rolling Stones ce vrea de la viata, o sa-ti spuna: s-o traiesc, sa musc din ea cu pofta!

daca imi intreb(i) parintii ce vor de la viata o sa spuna: sa traiesc cat mai mult. nu e vina lor ca este asa. la noi, dupa pensie oamenii erau - si inca mai sunt - invatati ca partitura lor s-a (cam) terminat, ca nu prea mai au multe de zis/facut. ”dincolo” oamenii sunt invatati sa muste din viata pana la capat, stiu ca li se cuvine totul pana in ultimul moment. si au dreptate!

e drept ca nici acolo nu sunt toti Rolling Stones! ca au si ei falitii lor. dar, pentru cei mai multi viata are sens si la 70 de ani. pentru ca “sistemul” ii aseaza in modul asta de a gandi si a se comporta.

si aici ma opresc pentru ca altminteri tonul ar trebui sa devina dur, sacadat si agresiv, iar discutia sa se indrepte in alta directie.

ma-ntreb doar asa, intr-un registru naiv-retoric, cand o sa produca si sistemul din Romania o generatie de “pensionari Rolling Stones”?

* oana // Jul 12th 2007 at 10:05 am *

interesanta revelatie! sincer, nu m-am gandit la INTERPRETAREA la care (cu har) faci tu aluzie :-). da’ acu’ ca mi-am luat valul de pe ochi… sa stii ca ai dreptate! cred ca de-aia imi si place personajul! pentru ca e VIU - vede, aude, gandeste si da mai departe!

¤ Observator // Jul 12th 2007 at 8:54 am ¤

…am avut revelaţia SUBtextului (dacă nu chiar PREtextului) acestei însemnări: ar putea fi un monolog numai bun de rostit într-o anume emisiune TV de seara (tîrziu)… Şi m-am înveselit brusc, la fel de brusc ca şi revelaţia! :-) Cum zicea poetul “ăla”?… “L’Amor che Move΄l Sol e anche le stelle”…

* obsesii de vara *

July 11th, 2007 ·

caldura mare, tocurile se-afunda in asfalt. in metrou, fetze chinuite de neavantul mersului la serviciu vara. bucurestiul e in constructie, praful se ridica obraznic din orice colt si ne demonstreaza ca se poate: se intampla lucruri, orasul creste, se misca. in politica plictis mare, lumea e anesteziata sau cel putin asa lasa impresia. dar eu nu pot sa cred. paranoia de casa dezvoltata in meandrele teoriei conspiratiei nu-mi dau pace si nu vad in lancezeala asta decat o vaga amagire - strategii de toate culorile gandesc la miscari decisive in toamna si pandesc miscarile adversarilor: bordei, pensiile, justitia….

autostrada si fum de miriste arsa, politia romana

robert plant, rolling stones, pink, marylin mason

curtea constitutionala il pasuieste pe nastase

romania si lupta pentru o lume mai curata - haida-de! lupta contra poluarii, incalzirea globala, efectul de sera (de seara poate s-ar potrivi mai bine), al gore. in romania? inc-o data haida-de! entertainment, da! finalitate? zero. cati din cei de acolo (scena sau public) au facut pasul mai departe? fie doar si-n gand.

imbatranesc precis - a ajuns sa ma deranjeze prea mult ipocrizia deghizata in cruciada pentru cauze nobile.

hai sa mai atipim putin, sa ne luam concedii si …. sa ne bucuram ca nu facem NIMIC! imi place al naibii de mult ideea. mai ales ca nu ma tine mult. acu’ trece si vara asta….

Şi ca să nu devină blogul nostru prea monoton...

...să adăugăm o fotografie / de sfîntul Ilie! (autorii Oana & Dorin - 20 iulie 2007)

¤ Observator // Jun 29th 2007 at 5:48 pm ¤

…acum ca ne-am inteles reciproc as vrea sa las aici un ‘gind al zilei’ - a carui sursa am indicat-o (!)- cu precizarea ca ideea lui Russell s-ar putea extinde cu mult peste domeniul amorului…

“In all affairs it’s a healthy thing now and then to hang a question mark on the things you have long taken for granted.” — Bertrand Russell

…si de unde am “pescuit” acum cugetarea asta? De pe un site cu fete frumoase: http://www.domai.com
Iata ca nu mi-e frica sa arat pe unde navighez…

* oanamirila // Jun 29th 2007 at 1:36 pm *

si eu care credeam ca blogul e un spatiu de sharuit idei! “un cos” in care arunci ideile care te-au facut sa te opresti un moment din iuresul zilnic, care te-au facut sa zici “hopa! uite ceva interesant! acum c-am auzit asta, ma-ntreb cum nu m-am gandit pana acum ca asa e :-)!”.

de altfel, nici n-am pretins ca mi-ar apartine ideea! dar, mi-a placut prea mult ca s-o ignor! mi se pare cu adevarat un insight amuzant, destept si… terapeutic! l-am admirat, mi-a placut - l-am postat!
in tot cazul, multumesc pt atentionare. fara sa vreau, uitasem “”. o scapare de-ncepator, o sa zici. poate, dar uite ca s-a remediat, mea culpa!
si-nca ceva: mai cred ca ideile merita comentate, dospite, circulate ca sa creasca indiferent cine le-a generat.
talk to u soon

¤ Observator // Jun 29th 2007 at 8:04 am ¤

Credeam ca gîndurile postate sînt originale, cu alte cuvinte că aparţin autorului/autoarei blog-ului. Un simplu search pe Google al frazei “Dacă într-o zi te simţi inutil şi deprimat, consolează-te cu gîndul că odată ai fost spermatozoidul cel mai rapid dintre toţi!” mi-a confirmat ca nu e aşa. Atunci…?

* gandire pozitiva *

June 27th, 2007 ·

“Daca intr-o zi te simti inutil si deprimat, consoleaza-te cu gindul ca odata ai fost spermatozoidul cel mai rapid dintre toti!”

*Cercul (vicios) care nu vrea sa devina spirala …..

June 15th, 2007

Am privilegiul - beneficiul meseriei ! – de a putea sta de vorba cu foarte multi oameni. De fapt, am privilegiul intrebarii – pun intrebari, primesc raspunsuri. Imi place sa-I ascult pe oameni vorbind despre asteptari, viitor, ce-i motiveaza, ce-i enerveaza s.a.m.d Asa am ajuns sa constat ca ideea de valoare crispeaza. Nu valoarea in sine, ci presiunea resimtita in momentul raportarii personale la standardele ei. In momentul in care aduci in discutie ideea de valoare, lumea devine nostalgica si se refugiaza intr-un comportament “politic corect”. Incepe sa vorbeasca despre “ce/cum ar trebui sa fie lucrurile”, nu despre “ce isi doresc” sau ce admira cu adevarat. Ma uit la oameni in pragul a 25 – 30 de ani. Se gasesc in situatia de a se adapta unei lumi pentru care nu au fost neaparat antrenati cand au pornit la drum. Se chinuie s-o faca lejer, isi cauta repere, dar sunt contrariati de ciocnirea dintre ce au fost invatati in copilarie ca e bine, ce au fost invatati sa valorizeze, regulile dupa care au fost invatati sa joace atunci (respect pentru norma, toata lumea munceste pentru toata lumea, partidul gandeste pentru tine etc) si ceea ce inseamna ideea de succes de azi – independenta, libertate de gandire si actiune, individualism. Nu ca romanul n-ar fi adaptabil, dimpotriva! Dar schimbarea de repere confuzeaza!Majoritatea definim libertatea prin “a face ce vrem, ce ne place, cand vrem”. In mintea majoritatii banul e principalul pasaport spre libertate, cheia spre acest “a face ce vrem”. Ceea ce ma pune pe ganduri nu e perceptia in sine, ci faptul ca foarte putini sunt cei care se gandesc in mod concret la cum ar trebui sa procedeze pentru a atinge aceasta stare de gratie: “a avea bani = a face ce-mi place”. In fata intrebarii abrupte - “bun, si cum v-ati gandit sa abordati acest aspect? Ce faceti ca sa castigati mai multi bani?”, majoritatea ridica din umeri si arunca responsabilitatea pe “conditii”, pe “situatia tarii”, pe faptul ca “cineva care ar trebui sa faca ceva in sensul asta”. “Cineva” care nu e niciodata cel in cauza! “Cineva” tradus prin “societate”, “stat”. Autoritatea – exterioara noua - la care privim si de la care asteptam sa ia deciziile in locul nostru!Din pacate modul asta de gandire se extinde si asupra tinerei, foarte tinerei generatii. Ma uitam recent pe rezultatele unui sondaj reprezentativ national pe segmentul de varsta 15 – 25 ani. Cea mai importanta valoare a acestei generatii sunt “banii”. Nevoia de succes material e urmata de aceea de recunoastere, de status/statut. Uimerea nu sta in asta. Uimirea vine cand, uitandu-ma la ultimele pozitii in acest clasament facut de tineri gasesc aruncate idei ca: initiativa personala sau asumarea responsabilitatii. Cu alte cuvinte vrem bani, dar nu vrem sa ne “consumam” in facerea lor. Sa muncim pentru ei!!? Haida-de! De cand se munceste pentru bani!? Cine face asta in Romania? Nu stim si nu consideram necesar sa ne asumam raspunderi, nici sa investim valoare personala, efort in obtinerea lor. Atunci, care ar fi calea de atingere a acestui succes financiar? De unde te astepti sa vina banii? Romania ar trebui sa fie o rezervatie naturala de “matusi Tamara” pentru a sustine un astfel de proiect! Dar, hai sa privim in 360 de grade si sa recunoastem: responsabilitatea pentru felul in care se misca si gandeste tanara generatie apartine formatorilor ei, celor care i-au pregatit debutul in societate. Are cineva impresia ca a te lupta sa cresti, sa devii, sa fii ceva mai mult e o valoare transmisa? Eu una nu…. Cercul vicios functioneaza, iar blazarea e un sport national din care ne trezim episodic. Tot din pacate, impresia ca “te zbati sau nu, tot acolo ajungi”, e asumata cu lejeritate si fara resentimente. Paradoxul e ca te opui autoritatii, dar astepti solutia din directia ei. Pana cand?

*“ Tunez”, deci… exist! *

June 7th, 2007 ·

Ma uit in jur si constat, nu fara invidie in fata creativitatii neingradite, ca mai nou romanii “tuneaza”,“upgradeaza” sau “customizeaza” tot ce prind: casa, masina, caruta, PC, mobil, partener! Se pregateste galeata de gunoi, cred!Personalizarea spatiului propriu face parte din povestea libertatii personale la care lucram fiecare din noi respiratie cu respiratie (constient sau nu). Fara remuscari. Cu placere. Ne mana dorinta de “a fi altfel”, nevoia de a iesi in evidenta. Ce e gresit in asta, o sa-ntrebati ? Absolut nimic, dimpotriva! Si uite asa am senzatia ca traiesc intr-o tara de “marketeri” de exceptie, odata ce toata lumea pare sa fi inteles ca “valoarea adaugata” e cea care face diferenta, cea care te exprima cel mai bine. Caci despre ce altceva decat despre exprimare poate fi vorba!?! Exprimarea statusului personal, a ceea ce sunt capabil sa fac si, mai ales, s-arat? Toate tucumberele atasate “posesiilor” mai sus numite sunt menite sa le faca pe acestea “altfel” – mai bune, mai frumoase, mai performante decat ale celui de alaturi. Prin ricoseu, de a ne face pe noi mai “tari”, mai “cool” decat cel de alaturi. Masina mea e mai mare si mai frumoasa, atinge suta mai repede si are dotari speciale. Satisfactia e imediata, cu efect garantat – pot mai mult, arat mai mult! Da, sunt mai SMECHER!Ma gandesc de ce ma deranjeaza de fapt aceasta asezare… Care e motivul pentru care am senzatia ca ne epuizam in a demonstra nimicuri, ratand sansa constructiei adevarate? Sigur, nu m-ar deranja daca am avea aceeasi determinare si fata de alt soi de “dotari personale”. Ceva mai intrinseci…Daca ne-ar pasa sa “upgradam” si ceea ce spunem si mai ales facem. Daca am pune pret pe faptul ca opinia conteaza, nu doar valoarea accesoriilor palpabile. Si daca ne-ar munci mai des gandul sa transformam opinia in lucru palpabil. Hai sa tunam si Romania! Poate ne iese.

* Tara lui “nr. 1” *

June 7th, 2007

Sunt un fan al mersului pe jos. Imi place, aproape ca-l consider un sport al .. mintii. Ma bucur de momentele astea – matinale sau vesperale, niciodata in mijlocul zilei – cand scormonesc linistita in balastul gandurilor eliberate de claustrofobia spatiului inchis.Ma joc in spatiile ultrapopulate gasind fiecarei figuri din preajma un corespondent in lumea personajelor din carti sau piese de teatru. Imi plac clasicii, asa ca am lumea plina de personajele lu’ Caragiale, Cehov, Shakespeare, Dostoievski sau Tolstoi. Nici nu stiti cat de relaxant e! Intri intr-un soi de betie, ii simti ca pe creatiile tale - esti regizor, casting people, dzeu, toate laolalta. N-are cum sa nu-ti placa! Am insa si prostul obicei de a observa si trage cu urechea la gandurile - “transparente” sau nu – altora! Ma trezesc la realitate cand aud scartait de roti, acceleratii calcate in dusmanie, demarari in tromba. Tot la realitate imi revin si cand aflu – a cata oara - ca “sic” rimeaza cu “buric”. Deunazi, m-am trezit depasind gratie tempoului involuntar avantat, un cuplu tata = sub 30 ani, trening de fash, adidasi, geaca asortata – copil = baietel, cca 5 ani aflat in plina faza de initiere in ale intelepciunii de viata de catre alaturat numitul parinte. Poate nu i-as fi remarcat, dar la scurt timp dupa depasire aud in urma suflul tot mai sustinut si frecventa crescuta a pasilor. Apoi vocea tatalui: “hai puiu’ mai repede! Noua nu trebuie sa ne-o ia nimeni inainte, niciodata! Nici cand suntem cu masina, nici pe jos!” Na belea! M-am simtit dintr-o data vizata si am avut sentimentul unic – inaltator ca particip la o lectie de viata! Aparusem – providential – si dadusem posibilitatea tatalui sa-si exemplifice si justifice telul vietii in fata micului mostenitor! Mi se pare interesant si intru-n joc: ma las depasita si apoi astept slabiciunea concurentei si revin miseleste! Aud din nou: “Hai tati ca iar ne-a intrecut tanti si nu e-n regula!” Ambitios indemn! „Bravo!” zic in gand, nu m-am inselat!!! Nu te lasa romane! Pe noi nu ne-ntrece nimeni! Niciodata! Firesc as zice – “capra” si “dusmanii care trebuie sa moara” sunt demult arhetipate in genomul nostru de natie. Ok, imi zic din nou - suntem o tara de numere 1! Totul sau nimic! Mintea noastra nu poate suporta locul 2. Si ce-i rau in asta?! Nimic, dimpotriva chiar! Atat doar ca la constructie stam prost. Dar, nu-i nimic, se fac ei mari! Pana una-alta ma reconforteaza gandul ca sunt un om liber. Si asta va doresc si voua!

Dialog fără fir

Ce s-a gîndit ea, oana? Că merită să se afirme singular în blogosferă! Zis şi făcut! Şi-a făcut un blog, găzduit de wordpress.com, pe care l-a numit la început "Panel de cuvinte şi stări". Ulterior blogul ei şi-a schimbat denumirea în mai sugestivul "am un blog. ce fac cu el?" şi poate fi găsit la adresa http://oanamirila.wordpress.com. Eu, dorin, am început să postez comentarii la ce scrie oana. Am decis să găzduim pentru o vreme acest schimb de comentarii la distanţă chiar aici, la Oana & Dorin. Pentru a uşura recunoaşterea postărilor preluate de pe blogul personal al oanei le-am încadrat titlurile între asteriscuri, ca în primul ei entry *Tara lui “nr. 1”*. Comentariile lui dorin vor fi încadrate de semnul ¤

Aşaa... Să-i dăm drumul...