„Motanul încălţat“ - clarificări ideologice

Prima operă pe care am văzut-o în viaţa mea a fost „Motanul încălţat“, compusă şi dirijată la Opera din Bucureşti de autor – Cornel Trăilescu. Timp de peste 40 de ani avea să rămînă şi singura operă la care am fost spectator... Cum, de ce m-am încăpăţînat să nu mai văd vreun alt spectacol de operă în România nu vreau să detaliez acum. Cert este că după 40-45 de ani am revăzut „Motanul încălţat“ tot la Opera din Bucureşti şi dirijată de acelaşi Cornel Trăilescu...

Am fost acum atent la două lucruri: în primul rînd la receptarea unui asemenea spectacol (complex pentru o fetiţă de 4 ani, strănepoţela mea Carina, de dragul căreia am şi avut ideea revenirii la Opera bucureşteană). Din acest punct de vedere pot să spun cu mîna pe inimă că spectacolul a fost un succes! Carina a urmărit atentă, fără să se plictisească, întreg spectacolul şi a aplaudat entuziastă la sfîrşit (mai ales că în scenă intraseră, pentru final, Albă ca Zăpada, Scufiţa Roşie şi Capra-cu-trei-iezi, preferatele ei...)

Al doilea lucru la care am fost atent n-are nici o legătură cu Carina, după cum n-are nici o legătură cu muzica operei „Motanul încălţat“. Are însă legătură cu libretul „Motanului încălţat“...

Mă uit la sfîrşitul spectacolului în program. Libretul e scris de Tudor Muşatescu şi Nina Stoiceva, după basmul „Le Chat botté“ de Charles Perrault. De unde senzaţia de „vremuri apuse“ pe care am resimţit-o de cîteva ori acum, la revedere? Într-unul din tablouri cei patru slujitori care l-au salvat pe Cotoşman sînt aruncaţi în turn, unde mai era închis un Rob. Cotoşman îl indeamnă pe Rob să-şi rupă lanţurile ca să se poată numi... OM! Aha, frumoasă întoarcere din condei: rob cu rob să ne unim, azi nu sînteţi nimic în lume, luptaţi ca totul noi să fim... Trec cu vederea că în rolul „marilor dascăli ai omenirii“ apare... Motanul Cotoşman!!

Dar mai e şi finalul operei, unde Cotoşman devine mîna dreaptă a împăratului. De fapt, după succesele sale fulgerătoare, Motanul încălţat îşi ia... botul la purtare şi distribuie celor de pe scenă tot felul de roluri. Sieşi îşi atribuie titlul de mare dregător. „Şi eu? Cu mine ce-o să se întîmple?“ întreabă decrepitul împărat. „O să te păstrăm ca personaj de basm: copiii au nevoie şi de împăraţi.“ îi răspunde Motanul (botté, desigur).

...heei, va să zică aşa: împăraţii sînt toleraţi ca personaje de basm pentru că de ei au nevoie copiii... Nu mai întreb „da′ de ce?“ – mă gîndesc la felul în care, prin acest procedeu, „Motanul încălţat“ a trecut de cenzură...

¤ Observator // Mar 21st 2007 at 09:00 am ¤

Machiavelice...

Neatentă cu posteritatea... efemeră a mediului (electronic, vai!) în care se exprimă, bloggeriţa mănîncă o literă (sic! – realizaţi imaginea? „mănîncă o literă“... Cum o mănîncă? Tacticos? O înfulecă? o mozoleşte înainte de a o înghiţi?) în cea de-a doua frază şi ultima a „gândului zilei din 17 martie“.

Cugetarea ei îmi aduce aminte de frămîntările lui... Machiavelli: „Nu ştiu ce e mai bun, răul care aduce folos sau binele care dăunează.“ Sigur, artiştii ar fi „binele“, iar criticii „răul“, e aproape inutil de precizat această alegere convenţională. (Şi eu sînt de partea artiştilor!)

*artisti si critici*

martie 17, 2008

intre “artisti” (cei care fac) si “critici” (cei care evalueaza) intotdeauna am fost de partea artistilor.

recunosc insa ca fara critici evolutia artisilor ar fi probabil mult mai inceata sau prea putin spectaculoasa ……. pe critici insa, cine-i alege!?

¤ Observator // Mar 21st 2007 at 08:30 am ¤

Caru’ cu... vai de noi!

Caru’ cu... e bine scris! Asta a fost primul gînd care m-a străbătut după ce l-am parcurs cu o rapiditate cerută de cadenţa textului şi de (da, da!) suspansul (poftim barbarism...) scenei.

Păcat că la recitire (eh, stabilisem demult că sînt cîrcotaş, nu-i aşa?) am remarcat una greşeală de ortografie (pe care aş fi remediat-o chiar eu dacă aş fi avut drepturi de editare a textului) chiar în prima frază (nu spun unde dar e supărător fiindcă poate crea impresia că bloggeriţa confundă nişte genuri ori, slavă Domnului, nu e cazul!), şi o alunecare stilistică a condeiului în ultima propoziţie – unde, de dragul folosirii voluntare a calc-ului „fereşte-ne doamne de...“, introducerea în „formulă“ a nefericitei scrumiere dă, oarecum, o notă şcolărească unui text altminteri bine scris.

„Sărind“ peste lauda textului şi peste trama acestuia, nu mă pot opri să nu remarc o notă din ce în ce mai comună ‘telectualilor’ din RO, sideraţi de cîte se întîmplă chiar sub nasul lor: ceva de genul „păcat că la noi, în Românica se întîmplă aşa şi pe dincolo“. Mi-ar plăcea ca blînzii observatori ai unor astfel de scene halucinante să facă ceva care să sfîşie chiar momentul tristei contemplări!

(adică ce? Păi, uite, în speţa de la care am pornit, un URLET!! de indignare dar şi de mobilizare a comunităţii pasive de consumatori idiotizaţi – „Bă, ce faceţi voi aici...?!?“ Dar ştiu că e greu fin’că educaţia...)

*Caru' cu…… *

martie 14, 2008

saptamanile trecute o prietena foarte buna stabilita de ceva vreme in SUA a venit in tara. printre altele si-a dorit foarte mult sa revada unul din locurile de baut bere traditionale ale bucurestilor. relativ recent (post renovare) devenit local cu pretentii in bucuresti, unul din locurile de pelerinaj pentru turisti (aceea care sunt) si expati.

ca un om prevazator ce ma aflu si cu intentia declarata de a ma asigura ca dorinta prietenei se va implini, ma hotarasc sa fac o rezervare. sun. mi se raspunde - politicos, dar suspect de rapid - ca nu mai sunt locuri libere pentru seara in cauza. never mind, we do not quit so easy, ohh no! prin urmare la insistenta si inspiratia (?!) prietenei, mergem totusi “la plesneala”. Ajungem, asteptam putin sa se verifice daca se gaseste sau nu loc si…soarta ne mai da un semnal: ”nu avem locuri la mese”! din nou we do not quit si…iata-ne instalate frumos la barul amplasat in centrul localului.

Toate bune si frumoase, amica multumita si vesela, berea in halba si vorba in gat! La un moment dat, cand discutia se animase si planurile pt zilele ce urmau prindeau din ce in ce mai mult contur, din seninul etajului (sunt mese la etaj, de o parte si de alta a barului) se prabuseste cu zgomot indesat - zbaangg - la nici 20 de cm de capul ei o … scrumiera! si nu una oarecare, ci o piesa masiva din metal! cum spuneam, zgomotul a fost unul pe masura, caci obiectul (identificat in cele din urma) era destul de mare, iar inaltimea de la care a cazut la randu-i considerabila. gravitatia si legile fizicii si-au spus cuvantul, impactul cu solul fiind unul puternic si hotarat.

spre binele ei, amica n-a avut cum sa se observe-n direct, fiind privata de ceea ce putem numi ”live”-ul scenei. placerea mi-a fost rezervata mie si celorlalti oameni din jur si, pe onoarea mea va spun, am simtit cum mi se duce tot sangele-n picioare instantaneu. probabil ca m-am albit la fata pen’ca primul lucru care mi-a venit in minte a fost ce s-ar fi intamplat daca directia de cadere era cu cativa cm mai la stanga.

accident stupid o sa spuneti. sigur ca da. n-am auzit pana acum de nimeni care sa fi murit intr-un restaurant ucis de o scrumiera cazuta de la etajul acestuia. mi se pare un scenariu demn de Garcia Marquez sau de recent oscarizatii frati Cohen!

prin urmare, da, avem de-a face cu un accident. da’, poti sa treci pe langa el ca si cum nu s-ar fi intamplat? sau poti/trebuie sa faci din el o “speta” si sa-l “promovezi” ca atare? nu stiu cum a ajuns scrumiera in cauza sa faca respectivul salt - in momentul in care am ridicat privirea, la masa de la care cazuse nu se mai vedea nimeni. sunt absolut convinsa ca nu a fost un gest intentionat , dar la fel de convinsa sunt ca daca actiunea se petrecea in State, adica in tara al carei cetatean este prietena mea, localul avea sanse extrem de mari sa fie dat in judecata pe o suma foarte frumoasa. in Romania…?

dincolo de absurdul istoriei, de eventualitatea unui accident de-o stupiditate rara - ce m-a deranjat cel mai mult in povestea asta e faptul ca nimeni din personalul restaurantului nu s-a deranjat sa schiteze o scuza, sa se arate interesat de soarta persoanei “agresate”, sa intrebe daca e totul in regula, daca are nevoie de ceva etc. nici macar formal. ar fi contat enorm si probabil randurile de fata n-ar mai fi fost scrise. sau si mai bine, ar fi fost scrise la o maniera admirativa. si chiar mi-ar fi placut sa fiu in situatia asta………

din pacate, daca oamenii din jur ramasesera cu gura cascata ca si mine, evenimentul deschizand subiect de discutie la cele cateva mese din jurul nostru, cei din “dotarea” localului s-au facut ca ploua. indiferenta big time, king size sau cum vreti sa-i mai spuneti! unii din ei pareau chiar (prosteste) amuzati……

si-aici e si morala cazului! de prea multe ori om simplu fiind in Romania, traiesti cu sentimentul ca ceri prea mult sau ca esti obsedat de perfectiune cand de fapt ceea ce vrei sunt lucruri simple, marunte, de bun simt! asa cum avem pretentii de fitze cand ne “selectam” clientii, haideti s-avem si standarde de bun simt in care acestia sa se poata regasi.

in rest, fereste-ne doamne de … scrumiere, ca de restul avem singuri grija!

¤ Observator // Jan 27th 2007 at 12:00 am ¤

Pînă la urmă

Fără urmă de ironie mă pomenesc gîndindu-mă că, din cînd în cînd, titlul acestui blog – „am un blog. ce fac cu el?“ - e teribil de inspirat... Întrebarea e veche de cînd... blogul, so to speak. Neliniştea bloggerilor de pretutindeni chiar asta este: „am un blog. ce fac cu el?“ Asta nu înseamnă neapărat cine mă citeşte ? (deşi, să admitem, e destul de mult şi asta). Cînd (greu) te hotărăşti să ieşi „în public“ cu ceea ce crezi că te reprezintă şi n-ai feed-back de la publicul pe care contezi, poţi să te întrebi „am un blog. ce fac cu el?“ Sigur, poţi să pretinzi că, de fapt, ţii un jurnal şi n-ai nevoie de nici un feed-back pentru că practici o formă mai sofisticată de introspecţie... Ei, asta cu introspecţia „pe blog“ n-o cred dintr-un motiv foarte simplu: fiind el, blogul, prin natura sa, „public“ te autocenzurezi încă şi mai mult decît, să zicem, într-un jurnal.

...de ce m-am apucat să scriu despre asta? Uite că nu mai ştiu... Nu sînt prea vesel după accidentul care a făcut să se rupă cîteva din augustele mele oase... Şi să nu fie nimeni surprins că, aflîndu-mă într-o asemenea dispoziţie morbidă, voi comenta că... nu e mare lucru de comentat cu privire la „lucrurile simple care ne bucură“. I-a plăcut concertul, a mai simţit starea de plăcere şi a doua zi (ceea ce „în ziua de azi, nu e chiar un lucru simplu“) şi atunci, generoasă, bloggeriţa ne îndeamnă să nu pierdem nici noi, cititorii, „următoarele ocazii de gen“.

Păi, ce să zic?... Pe unele n-o să le pierdem, pe altele o să le pierdem „c-aşa e-n tenis!“ (mă uit acum cu un ochi şi la finala Turneului de tenis de la Melbourne să văd şi eu proprii sensibus cum evoluează „surpriza“ Tsonga...) La o asemenea temă a însemnărilor (am fost la un concert/teatru/film, am citit o carte etc.) aştepţi să ţi se spună şi de ce ţi-a plăcut, să mai fie „mister şi groază“ în relatare. N-a fost cazul aici. (Ba, ca să fiu exact, mister a fost pe la început în fraza „[...] aseara as fi fluierat in draci! - de placere si admirativ! cartonasul verde (cunoscatorii stiu de ce :)) a fost mereu la vedere, iar miungiuca rosie s-a odihnit constant in buzunar[...]“ – uite că nu mă dau cunoscător : habar n-am de ce ! Mă irită însă forma incorectă „miungiuca“ în loc de „mingiuca“ chiar dacă e vorba de un lapsus calami sau de – cine ştie ? – vreo formă regională de la Breaza (sic !) sau de aiurea...)

Aşa stînd lucrurile ce să comentez ca să am pretenţia (subînţeleasă) că va rămîne ceva ?... Nu, chiar n-am asemenea închipuiri ştiut fiind că dacă blogurile abia dacă se citesc, comentariile acestor bloguri nici atît ! Cine ştie, poate nu mai am eu prospeţimea de a declara, proaspăt ca un trandafir roşu, că „îmi place acest climat – blogul – pentru că, datorită relaţiei directe, echilibrează dialogul“ !!! Da, da, exact acestea au fost cuvintele lui Ion Iliescu...

*despre lucrurile simple….care bucura*

ianuarie 22, 2008

aseara am fost la concertul AG Weinberger - “Interzis FM”. il stiam pe om din cateva emisiuni (de “ganduri”, nu neaparat de muzica) si din ceva scrieri ale lui in spatiul comun. ii stiam si muzica. nu-l “prinsesem” insa niciodata live. ca sa parafrazez o sintagma de mare respiratie actuala, as zice “foarte tare, domne!”. dupa ceva vreme, mi-am amintit ca-mi pare rau ca nu stiu sa fluier! caci aseara as fi fluierat in draci! - de placere si admirativ! cartonasul verde (cunoscatorii stiu de ce :)) a fost mereu la vedere, iar miungiuca rosie s-a odihnit constant in buzunar si si-a castigat un binemeritat rol de suvenir jucaus pe biroul de-acasa.

intotdeauna dupa un spectacol ma gandesc ca important e ce ramane ca stare, traire, revelatie, inspiratie sau cum vreti sa-i spuneti. daca pana-ai ajuns acasa “s-a stins”, inseamna ca n-a fost. eter, vapori, inutilitate. daca a doua zi mai bantui inca pe-acolo, se leaga, incepe sa se miste. intrebarea e mai importanta decat raspunsul. eu chiar cred in asta. si-atunci, daca te face sa-ti pui si intrebari, si-a facut datoria.

ca sa nu ne pierdem prea mult in “meandre” (vorba clasicilor) inutile, pana la urma si la urma, o intalnire ca cea de aseara trebuie sa te faca sa te simti (bine). in ziua de azi, nu e chiar un lucru simplu. dar eu aseara m-am simtit. si m-am simtit bine :-)! si pentru ca sunt convinsa ca lucrurile frumoase/momentele de bucurie merita raspandite (cel putin cu o promptitudine egala cu cea cu care livram agresivitatile), o trec in clar: mi-a placut!

acesta e si motivul - simplu si sincer - pentru care astept cu bucurie urmatoarele ocazii de gen!

nu le pierdeti nici voi, cine stie cum gasiti “intrebarea”!?

Sed fugit interea, fugit irreparabile tempus...

Găsim la Miron Costin (ha-ha-ha... îmi place cînd găsesc începuturi de frază neaşteptate !... cine-şi mai aduce aminte de Miron Costin în ciuda savorii limbii române pe care o foloseşte şi o inventă pe alocuri??...) un poem filosofic (Viaţa lumii) în care răzbat ecouri ale meditaţiilor poeţilor antici – Ovidiu, Virgiliu – asupra acestei lumi trecătoare. Miron Costin este însă un tip care caută să raţionalizeze şi efemeritatea lumii: spune aşadar „Orice faci, fă şi caută fârşitul, cum vine. / Cine nu-l socoteşte nu petrece bine“ şi, de asemenea „Una fapta ce-ţi rămâne, buna, te lăţeşte / În Ceriu cu fericire în veci te măreşte“.

A găsit aşadar soluţiile: una care trebuie să ducă numele omului dincolo de moarte (acţiunea morală) şi una care preîntîmpină căderea înainte de termen (CUGETAREA).

Bloggeriţa noastră e în faza în care cugetă... Ba chiar a luat şi o hotărîre (mă rog, o... semi-hotărîre fiindcă spune „anul asta am chef SA FAC ceva“ ori cheful e ca fumul – se pierde pe parcurs...) O bănuiesc că nu urmăreşte neapărat finalizarea acţiunii morale à la Miron Costin (!) dar simte freamătul dorinţei de schimbare (care cred că este una de tip „built-in“). Atunci ce e remarcabil în „cheful“ oaneimirila? Vă răspund imediat: căutarea raţionalizării ! Ca Miron Costin !!... :-)

Spune ‘mneaei, bloggeriţa : „de ce nu putem sa contabilizam zilele asa cum contabilizam anii? la ce ne ajuta asta?“ Nu e de loc o întrebare stupidă, dovadă că mi-am pus-o şi eu, Observatorul infailibil (sic !), numai că, în urma unui accident care încă mă imobilizează la ora la care scriu (cu indexul mîinii stîngi), am mers cu gîndul ăsta şi mai departe : de ce nu putem sa contabilizam şi clipele ? (it’s so simple, stupid: we’re not computers!!)

...aşa ajungem şi la exclamaţia lui Virgiliu - Sed fugit interea, fugit irreparabile tempus... – dar şi la (mai aveam o surpriză în plan atunci cînd am început să scriu acest comentariu) lucruri mai practice. Nu voi sări însă chiar acum la aceste „lucruri practice“. Vreau să citez copios de mult nişte pasaje din blog-ul unei tinere italience (Nana Bianca) în care pasaje e vorba de acelaşi „of“ : ce repede trece timpul...

lunedì, maggio 09, 2005

Sed fugit interea, fugit inreaparabile tempus*

( E lo so che dovrei studiare, preoccuparmi delle cose concrete, guardare avanti che i sogni e le pippe mentali non ti fanno un bonifico bancario alla fine del mese – è quel che mi dicono. In questi giorni mi stanno passando sotto agli occhi troppe cose, e io non riesco a ricordarle come vorrei.)

Accidenti, Tempo, ma che fretta hai? Hai una furia indiavolata di andare; acceleri il passo saltelli corri. Per andare dove poi? Qual è la tua meta? (Dov’è che corrono sempre tutti?)

Una volta, Tempo, non eri così. Anzi, stagnavi. E noi ce la prendevamo con calma, avevamo modo di imparare a conoscere bene le cose, assaporarle, capirle, magari provare anche a cambiarle e, addirittura, a volte riuscivamo anche a stancarcene, non vedevamo l’ora che quella scena finisse, per poterne iniziare un’altra e stare a vedere cosa sarebbe successo.

Adesso invece è tutto dannatamente veloce. Devi capire pensare agire, nemmeno il tempo di mettere virgole di riflessione e di ozio. Come se qualcosa da dietro ti spingesse dalle reni, devi fare tutto il più velocemente possibile, possibilmente riuscendo a giocare d’anticipo sugli altri, tagliando lacci dolorosi, se necessario.

Mi sembrano passate poche settimane da quando ho detto io questo già l’amo.

Eh, după mărturisirea cu „ io questo già l’amo“ mă opresc, sfios ca Şeherezada... Restul îl puteţi citi la adresa http://www.nanabianca.splinder.com/archive/2005-05

Ce fac însă, raţionalizînd, cei mai practici oameni ai zilelor noastre, americanii?... Păi uite ce fac, conceptualizează chiar managementul zilelor (!), suferinţă amintită deja mai sus...

Ajuns aici voi scrie cuvintele pe care le-am evitat pînă acum, luîndu-mă ba cu Miron Costin, ba cu Virgiliu sau cu Şeherezada... New Year's resolutions! Fiindcă despre ce vorbim aici? Sperăm, da, sperăm numai, ca suflul dorinţei de schimbare să ne ţină un an întreg dar New Year's resolutions nu sînt chiar cele mai potrivite exemple de rezistenţă în ce priveşte neclintirea în hotărîrea luată... Te mai fură valul, ce mai... Şi-atunci, ni se spune, poate interveni eficient S.M.A.R.T. !

S.M.A.R.T. nu e decît un acronim folositor în fixarea obiectivelor despre care aflăm că ar fi potrivit şi în ce priveşte ţelurile personale. Astfel, deciziile noastre „de Anul Nou“ trebuie să fie

- SPECIFICE – nu trebuie să-ţi propui doar „trebuie să slăbesc“ ci să decizi că vrei să slăbeşti 5 kg

- MĂSURABILE – în loc să spui „mai bine aş relua corespondenţa cu vechii prieteni“ să-ţi propui „să le trimit felicitări de sărbători şi de zilele de naştere prietenilor mei din liceu“

- ACHIEVABLE – [ei, nu-mi ies toate traducerile – pe „achievable“ îl las în original...] „Să fii angajatul perfect/sora perfectă/soţul sau soţia perfect/-ă“ e un ţel admirabil dar nimeni nu e perfect, indiferent cît de hotărît se arată. Decizia trebuie să sune ca ceva posibil de îndeplinit, cum ar fi „să-mi îmbunătăţesc performanţele de anul trecut cu cel puţin 1%“

- REALISTE – Ziua are un număr finit de ore aşa că luaţi decizii realiste în care să vă bazaţi pe resursele aflate la îndemînă. Să înveţi să mulgi o vacă, de exemplu, e o decizie mai puţin realistă pentru cineva care locuieşte în mijlocul Bucureştiului...

- TIMELY – da, sînt decizii „de Anul Nou“ aşa că trebuie să vă eşalonaţi îndeplinirea ţelurilor pe parcursul întregului an. Daţi-vă singuri un termen limită de atingere a obiectivului: poate ajuta monitorizarea progresului.

(Dacă vreţi neapărat să vă plictisiţi citiţi despre S.M.A.R.T. ca metodă de management a obiectivelor în http://articles.techrepublic.com.com/5100-10878_11-5683094.html)

Şi, ca să închei tot cu Miron Costin „al meu“ „Cele ce trec nu mai vin, nici să-ntorcu iară”, „Fum şi umbră sunt toate; visuri şi părere”.

Da, dar există visuri şi visuri, păreri şi păreri!... Americanii n-au auzit de poetul filosof al limbii române dar, pragmatici, folosesc S.M.A.R.T. !

À bon entendeur, salut!

* m-am hotarat *

ianuarie 8, 2008

in virtutea dispozitiei inertios-contabilicesti proprie sfarsitului/inceputului de an am inceput sa cuget asupra nevoii de bilant care ne macina la fiecare “bataie” de acest gen. in momentele astea cand toata lumea se imbratiseaza cu toata lumea, cand curg urarile precum tonele de apa-n Niagara, pentru mine se ridica invariabil si intrebarea: “de ce asa”?

de unde nevoia asta de a pune capat si a porni din nou? de ce nu lasam timpul sa curga agale intr-un continuu si trebuie sa-l punem in forma, sa-l organizam dupa placul nostru? de ce avem nevoie ca in fiecare an sa trecem prin ianuarie, februarie ….. decembrie? de ce nu putem sa contabilizam zilele asa cum contabilizam anii? la ce ne ajuta asta? intrebare stupida o sa ziceti! sigur ca ne ajuta - asa ne putem contabiliza zilele de nastere si implicit varsta. asa ne putem tine ordine in documente si in relatii (de orice natura ar fi ele), asa ne putem planifica pasii mai departe.

dincolo de faptul ca in felul asta ne gasim repere in evolutia proprie, pare ca nevoia de inceput si sfarsit vine din aeea de constructie. avem nevoie de certitudinea ca “ceva” se termina pentru a putea s-o luam de la capat, cu elan intr-o constructie noua. ca sa putem incepe “altceva”, ca sa FACEM.

de-aia avem nevoie de sfarsit de an si de revelion - ca sa ne putem promite ca incepand de maine o sa luam decizii mai clare si o sa fim mai intelepti ;-). ca sa simtim presiunea comparatiei (fie si cu propria persoana sau mai ales cu ea) si sa … facem ceva!

prin urmare eu asa m-am gandit: ca anul asta am chef SA FAC ceva :-)!

ceea ce va doresc si voua!!!

Vizită la domiciliu...

...şi venind el Anul Nou 2008 şi întîmplîndu-i-se unuia din binomul "Oana&Dorin" (lui Dorin) un accident pe trecerea de pietoni (!!) celălalt (de fapt cealaltă) i-a făcut accidentatului o vizită la domiciliu. Şi-am pozat aşa, nu ştiu dacă pentru posteritate dar în orice caz afişînd un optimism deloc artificial: credem în victorii, în primul rînd în victoriile din luptele pe care le ducem cu noi înşine!...

* oanamirila // Nov 6th 2007 at 10:30 am *

scumpul meu “observator cemamadrac’ulist”, daca citesti cu atentie ce-am scris, ai sa vezi ca nu resorturile care au stat la baza deciziei initiale de a masura timpul de la plecarea trenului din statie ma framanta pe mine. pe acelea, in mod paradoxal tie care ma acuzi de necunoasterea varstei inocentei (dzeu stie cat de incocenta mai eram la 18 ani!), le-am prins. m-am si referit la ele ca atare. din nou, daca ai binevoi sa citesti cu atentie si nu doar cu un (binevenit de altfel) criticism, mi-ai da dreptate. mesajul meu este ca ceea ce nu mi se mai pare cusher e perpetuarea acelei decizii initiale. dupa 17 ani aveam pretentia unei schimbari - si stii prea bine ca ma refer la una de continut, nu de forma. iar pledoaria cu metroul e una de registru metaforic…..dar tu, cum iti spuneam si o sa continui sa-ti spun, simti nevoia sa contrezi orice idee, doar asa pentru placerea de a contra si iesi in evidenta cu asta. ei bine, iti zic si tie ce am scris mai sus pentru noi toti: si tu vei “culege ceea ce semeni”, mon cher ;-))
si-nca ceva dragule: slava domnului, unici suntem fiecare. si ne traim unicitatea fiecare in stil …… unic :-)))
la buna vedere/auzire

¤ Observator // Nov 5th 2007 at 10:20 pm ¤

e mult mai simplu de ce la Bucureşti e altfel decît aiurea…

Metroul bucureştean este cu adevărat o ctitorie a „iepocii“ lu’ to’arăşu… Dovadă că azi, la 17 ani de la răsturnarea odiosului şi sinistrei (cu „o“ şi „s“ mic! remember?), aproape că mergem pe aceleaşi trasee. Ce e aşa de greu de priceput de ce, de la început, la noi a fost „altfel“?… Fiindcă to’arăşu’ se visa autarhic şi construcţia metroului a purtat amprenta… originalităţii româneşti (de care ni se acrise încă din vremea aia, cînd, mai mult ca sigur, bloggeriţa noastră era micuţă…): totul trebuia FĂURIT (acesta era verbul preferat) în ţară. Ce vorbiţi dvs. acolo de promisiune publică? Păi tocmai asta nu s-a dorit! Dacă promiteai de la început că trenul o să vină, să zicem, peste 6 minute şi 30 de secunde şi el nu venea (primele rame de metrou, fabricate la Arad, din care destule sînt şi acum în circulaţie, făceau la început un zgomot înfiorător şi erai, oricum, bucuros că ajung în staţie!) ai fi observat imediat hibele vajnicei noastre industrii constructoare de maşini. Pe de altă parte, dacă ai fi cronometrat intervalul de timp pînă la sosirea în staţie a următorului tren pe acea direcţie şi trenul chiar s-ar fi ţinut de grafic ai fi putut, cine ştie?, să te nărăveşti, să doreşti că şi alte lucruri din societate să meargă… ceas, că, uite, „la metrou cum se poate“?

Şi-atunci „soluţia“, valabilă cum observaţi pînă în ziulica de azi (azi cînd, stiţi, noi sîntem în UE, avem şi o capitală europeană a culturii şi, în general, sîntem mai tari decît macaronarii aia care au inceput să ne persecute din invidie), soluţia, zic, a fost banal de simpla: va avea şi metroul bucureştean ceas electronic, numai că el va fi pus să măsoare altceva! Timpul scurs de la plecarea ultimului tren din staţie. Şi ca să nu-l măsoare aşa, de-a surda, după trecerea a 10 minute el va arăta din nou 00:00 pînă… o să apară vreodată vreun metrou în staţie!

(Încep să mă întreb dacă bloggeriţa oanamirila e bucureşteancă sau e numai aciuită prin părţile astea… Explicaţia asta, cu ceasul de la metrou, dacă n-o ştie, o intuieşte orice bucureştean care a prins şi timpurile „alea“. Cum să spun, nu e vorba neapărat de metrou: e un mod de gîndire… Că dvs. tinerii, acum, vreţi să-l socotiţi, învechit, depăşit, rezidual e altă poveste. Eu, Observatorul comentator al acestui blog, încerc să explic numai. Aşa cum şi începe postarea – „cineva destept sa-mi explice si mie, rogu-va, de ce la metroul bucurestean…“ etc. Mă rog, nu mă dau deştept. Poate doar amabil… :-) )

Bine scrieţi „boala neasumarii este una din patologiile extrem de bine structurate ale societatii noastre.“ Ca din carte! Dar ce-aveţi cu Metro Regia, ce-aveţi cu metrorexii? (ce-aveţi cu metroragia, ce-aveţi cu anorexii? – îmi venea sa zic playing on words — —) Tocmai cu cei care sînt salvarea noastra din nebunia totală a lucrărilor care paralizeaza restul circulaţiei? Admit însă că, pentru demonstraţia teoremei „culegem ce s-a semanat atata vreme… suntem o societate in care asumarea responsabilitatii doare…“ e un exemplu bun fin’că e la îndemîna oricui…

Acum… văzînd eu că oanamirila vorbeşte de „spanioli, italieni…ma rog, latini de-ai nostri“ vreau să-mi iau o măsură de precauţie în plus în zilele astea tulburi. Sînt cuman, domnişoară, sînt cuman. Cuman, nu „uman“… Nu vreau să am nimic de a face cu spaniolii, necum cu italienii dezlănţuiti… Or avea oamenii motivele lor să simtă că nu-i în regulă frăţia asta latină din care ieşi şi bătut, şi cu banii luaţi… Pe cînd aşa, cuman, pot înainta mîndru prin Evropa! Nu mă simt „vinovat dacă nu fac să se schimbe lucrurile“.

Sînt unic.

* retorica (in)utila *

November 5th, 2007

cineva destept sa-mi explice si mie, rogu-va, de ce la metroul bucurestean se afiseaza & cronometreaza timpul de la plecarea ultimului tren din statie?!!? cu ce ma ajuta asta pe mine, calator? nu mai zic ca daca asteptarea depaseste 10 min afisajul se intoarce la un sec si sfidator 00:00…

in toate orasele straine (e-adevarat!) in care am mai mers cu metroul am remarcat ca se afiseaza timpul pana la sosirea in statie a urmatorului tren pe acea directie. si…culmea de fiecare data trenul apare la timpul anuntat! inca ceva: nu vorbesc de nemti sau japonezi, doamne-fereste! vorbesc de spanioli, italieni…ma rog, latini de-ai nostri.

senzatia de amaraciune dublata de revolta (in)utila e legata de constructia mentala din spatele acestui comportament: anuntand timpul pana la urmatorul tren suntem in situatia unei promisiuni publice, promisiune care (odata capatat acest caracter public) se cere respectata, e vorba de o responsabilitate pe care ti-o asumi.

sa fie oare in aceasta perseverenta cu care numaram minutele de la “plecarea” ultimului tren mai mult decat o simpla scapare? eu zic ca da si o percep ca pe o perpetuare absolut constienta a acestei lipse de asumare de responsabilitate. pentru mine cetatean-calator este o dovada in plus a felului in care “metrorexii” - exponenti perfecti a tot ce inseamna “autoritate”, “administratie” sau cum mai vreti s-o numim - se uita la noi, cei care platim pentru serviciile livrate de aceasta “autoritate”.

boala neasumarii este una din patologiile extrem de bine structurate ale societatii noastre. nu stiu cat tine de ADN-ul nostru de natie si cat de faptul ca ani intregini s-a cultivat alienarea individualismului, s-a diluat “persoana” in favoarea “colectivului” - toata lumea era responsabila pentru tot si pentru nimic in acelasi timp. in mare parte, da, culegem ce s-a semanat atata vreme…

dar…

…ramane faptul ca suntem o societate in care asumarea responsabilitatii “doare”. iar pentru asta, fiecare are … responsabilitatea lui! si suntem toti la fel de vinovati daca nu facem sa se schimbe lucrurile.

¤ Observator // Oct 30th 2007 at 11:01 pm ¤

În primul rînd aş spune că, oricum ai suci-o, frumosul nu e „la bucată“… Nici măcar nu ştim ce e frumosul (!) darămite să-l imaginăm ordonat pe calupuri!

În al doilea rînd aş spune că, dacă înţeleg că ceva e „frumos şi simplu ca o poveste“, senzaţia de voal în care mă înfăşor îmi e cu totul străină! Înţeleg însă că pentru o femeie poate fi ceva la fel de plăcut ca atingerea pielii sale de către bărbat :-) Sau o fi ceva şi mai şi? :-))

În al treilea rînd aş spune că globalizarea NU e sfidată de multiculturalitate: dimpotriva, şi-o asumă în chip parşiv… (sînt un pic mirat că americanii, melting pot people par excellence, ar fi „ultima variantă pe care aş paria“. Observ însă că scumpa bloggeritză, precaută, a scris „e POATE ultima variantă pe care ai paria“ şi zîmbesc…)

…în ultimul rînd… eei, în ultimul rînd, aflaţi despre mine c-am lipsit din Bucureşti tocmai cînd, sîmbătă seara, Pink Martini, adică acel amestec de „francezi, italieni, portughezi, croaţi, sârbi, japonezi, români, chinezi, jamaicani“, care răspundeau la apelativul neaşteptat de… americani, se dădeau în spectacol la Sala Palatului. În seara cu pricina am fost la Sibiel. Sibielul ăsta are pentru mine o rezonanţă aşa de particulară ca n-am să scriu tocmai aici despre el, nici despre faptul că a doua zi, la Sibiu, am văzut în sală sau pe DVD tot felul de pelicule, din tot felul de ţări, premiate la festivalul de scurt metraj ASTRAFILM 2007 (poftim, alt exemplu de „multiculturalitate care sfideaza globalizarea“. Sau nu?…)

Am să scriu însă pe scurt că luni, la doua zile de la concertul cu Pink Martini pe care l-am ratat, am poposit o jumătate de oră la mînăstirea Cotmeana, cea mai veche mînăstire din Ţara Româneasca. Se oprise ploaia şi liniştea de acolo îmi umplea auzul în cea mai triumfală cadenţă imaginabilă.

* bucata de frumos *

October 29th, 2007

simplu si frumos ca o poveste. un voal in care te-nfasori, pe care simti ca vrei sa-l atingi, sa-l mangai. asculti si nu te-ai opri din asta. mintea iti pleaca, iar tu nu vrei s-o opresti fiindca-ti place, te face sa te simti bine, sa te simti pe tine, sa-ti asculti dorintele.

toate astea intr-un amestec de multiculturalitate care sfideaza globalizarea. ar putea fi orice. ar putea fi francezi, italieni, portughezi, croati, sarbi, japonezi, romani, chinezi, jamaicani, whatever. sunt americani si e poate ultima varianta pe care ai paria.

cine nu i-a vazut sambata la Sala Palatului are ce regreta.

Pink Martini. cautati-i pe net, merita :-)

Şi ca să nu devină blogul nostru prea monoton...

...să privim, în alb-negru, FEMEIA LA TIMONĂ (care, sigur, e altceva decît femeia la volan...)

* oanamirila // Sep 28th 2007 at 12:45 pm *

ehheeehe ti-a trebuit cam mult - 2 zile !! :-) sa ticluiesti reactia la “usa” mea!
nu stiu de ce atata vehementa fata de o cugetare care a curs foarte firesc si natural pt mine. believe it or not, chiar de acolo mi-a venit panseul cu pricina, chiar de acolo mi-am adus aminte de povestea cu usa si “lucrul” vazut din ambele perspective implicate: de acolo adica de la disputa stupida intre hagi si becali. de la nebunia a nu stiu cata oara confirmata a oierului, de la incapacitatea de a accepta ca si altul poate avea dreptul sa-si faca treaba cum crede mai bine, doar sa fie lasat s-o faca. recunosc ca nu sunt nici pe departe o admiratoare a lui hagi antrenorul, iar prestatiile lui in aceasta postura lasa loc multor comentarii. dar aici e vorba de principii, de cum fundamentezi un lucru, iar becali face ceva pe principii atunci cand nu-i sunt favorabile. asta ma enerveaza si de-asta am scris!
sigur ca nu esti obligat sa te uiti la el si nimic nu te-mpiedica sa-i dai delete cand iti iese-n cale!! tocmai de-aia, vehementa la adresa “unui realizator” care-mi e tare simpatic si stii c-o sa-mi ramana asa indiferent cat o sa-l infierezi tu :-)))))))), nu prea se justifica. asa cum iti place tie sa observi reactii, i-o placea si lui sa observe “fenomene”….
si, ai dreptate, stiu prea bine ca pentru el ratingul conteaza, inseamna bani doar! pentu mine, deocamdata si (poate) din pacate, inca nu ;-))))

¤ Observator // Sep 28th 2007 at 8:17 am ¤

Ce poveste frumoasă! mi-am zis, imaginîndu-mi copilul (nu viţica…) de o parte şi de alta a uşii – vechi şi noi în acelaşi timp… Ce poveste plină de bun-simţ! mi-am zis, sesizînd Laus genitori pentru deprinderea copilului cu „prostul obicei“ de a oferi dreptul la opinie şi celuilalt… Ce poveste încîntătoare! mi-am zis, citind mai departe despre copilul cu mintea „deschisă experienţelor, ce-i drept“ (şi am regretat lipsa exemplelor dar… the blog goes on şi timpul nu-i trecut, nu-i aşa?) În fine, tot citind aşa, bine dispus, exemplul uşii povătzuitoare m-a dus cu mintea la gradina uscată japoneză (?!) şi, da, da, un bob zăbavă, am să explic imediat…

Că între alte „ciudăţenii“ japonezii au şi grădina fără iarbă, numai cu pietriş alb, sfărîmat meticulos, asta se ştie… Dimineaţa, călugarii din templele Zen greblează grădina cu nişte mături (genial! ca la terenurile de zgură la tenis…) pentru a menţine regularitatea brazdelor. Ei bine, sînt, totuşi, îngăduite nişte excepţii. Trei movile adunate din acelaşi pietriş alb sînt astfel dispuse pe suprafaţa grădinii încît să nu poată fi zărite simultan, din orice loc, decît două dintre ele! Ideea e că lumea, scumpă autoare, nu poate fi percepută niciodată în totalitatea ei. Ceea ce ramîne invizibil poate fi însă regăsit în tine însuţi…

Apoi povestea-cea-frumoasă-plină-de-bun-simţ-şi-încîntătoare a început să scîrţîie brusc, ca la virajele în ac de păr la Formula 1, şi cursul ei s-a schimbat brusc: disputa dintre Hagi şi Becali!! (??)

Doamne… de ce faci asta oanamirila? Pentru rating? Nu, nu e cazul tau. Conştiincioasa, vrei să oglindeşti cotidianul existenţei dîmboviţene prin prisma – na, că zic vorbă mare! – Eului tău. Poate că e vina mea că plonjez de la Zen la… Becali.

Uff, nu sînt decît un Observator comentator, prin urmare, dacă îmi asum această condiţie, nu pot ignora pur şi simplu ce scrie autoarea mai departe numai fiindcă eu ma dădusem după cireşul japonez încercînd să vad şi cea de-a treia movilă!

Domnul Gigi n-a intrat în cotidianul nostru aşa, tam-nesam. Domnul Gigi a fost inventat, a fost ajutat să se inventeze. E unul din cazurile rare în care urzeala politică e servită prompt de mass media care e platită generos chiar de obiectul urzelii… Comentatori diverşi (unii chiar mult pretuiţi, ca să nu spun mai mult, de însăşi autoare) l-au chemat pe Gigi pe sticlă ca să le crească rating-ul. Şi, fascinaţi, s-au uitat la spectacolul grobian, nu numai lumpenproletarii cu cablu, ci şi elitele cu farfurii digitale… Ecuaţia simplă „are bani, face cu ei ce vrea muşchii lui“ a fost înţeleasă LA FEL şi de unii şi de alţii. Cu uşoare nuanţe, desigur. „Lumpenii“ murmură „are bani, nea Gigi, poate NE DA şi noua“, „farfuriile elitiste“ şoptesc „îl manevrăm SĂ FINANŢEZE cu banii lui şi asta şi aia“…

„Da’ de ce să ni-l bage pe gît?“ o aud spunînd cu „furie neputincioasă“ pe autoare. Păi, logic: fiindcă şi tu îi sprijini (discret sau nu, nici nu contează) pe cei cărora le pasă de rating: comentatori, oameni „politici“… Pe scurt, pentru că – argument irefutabil –ŞI TU, oanamirila, FACI PARTE DIN ACEST POPOR! Hic et nunc!

…hai, străduieşte-te ca impulsivitatea să nu iţi întunece raţiunea şi logica să nu ţi rupă în faţa afectului: continuă să pozezi spaţii de trecere, limpezeşte-ţi gîndurile şi rămîi cu senzaţia că ai înţeles ceva în plus… Poate pe tine însăţi, a treia movilă din grădina japoneză.

* usa povatzuitoare *

September 24th, 2007

experienta si bunul simt dobandit prin educatie m-au invatat ca atunci cand doi se cearta, chiar daca simpatiile se distribuie diferit, trebuie sa-ncerci sa privesti din ambele perspective. e greu, asta e sigur! tendinta umana, instinctiva este sa-i tii partea celui care-ti e mai simpatic. masurile difera intotdeauna. ai mei au avut insa prostul obicei sa ne-nvete ca trebuie sa ii dai si celuilalt dreptul la a se exprima. in prima copilarie pricepeam greu asta, STIAM ca eu am dreptate si basta! credeam sincer si cu tarie ca nu poate fi altfel decat stiam EU ca ESTE! pana cand cineva mai destept decat mine mi-a arat o “smecherie” pe cat de simpla, pe atat de convingatoare mintii mele de copil (deschis experientelor, ce-i drept). m-a pus sa ma uit la o usa. intai dintr-o parte a ei. m-a intrebat ce vad. am enumerat scolareste, constiincios si complet ceea ce vedeam. m-a asezat apoi de cealalta parte a usii. exercitiul s-a reluat. din nou am enumerat scolareste, constiincios si complet ce vedeam in fata ochilor. m-a luat apoi deoparte si mi-a zis:”de fiecare data te-am rugat sa te uiti la usa. de fiecare data, uitandu-te la acelasi obiect, ai vazut lucruri diferite. daca nu ai fi schimbat pozitia, ai fi vazut in continuare acelasi lucru si ai fi privit cu neincredere pe oricine ti-ar fi spus altceva. acum intelegi?” adult fiind, nu mi-a iesit intotdeauna exercitiul. recunosc ca de multe ori impulsivitatea imi intuneca ratiunea si logica se rupe in fata afectului. dar … ma straduiesc!

de atunci am ramas cu o simpatie pentru usi in particular si pentru spatiile de trecere in general. imi amintesc mereu de faptul ca - de la ignoranta la deschidere, cunoastere e un singur pas! chiar mai putin, o rotatie de 180 de grade :-) !

tot de atunci imi place sa pozez spatii de trecere: ma ajuta sa-mi limpezesc gandurile si imi dau mereu senzatia ca am inteles ceva in plus.

ce mi-a venit tocmai acum cu povestea asta? simplu: disputa dintre Hagi si Becali mi-a umbrit si mie, ca majoritatii romanilor, mintea si m-a adus in pragul unei furii neputincioase! ar putea oare sa-i explice cineva dnului gigi “povestea usii”? si daca da, ar avea vreun rost? ma stramb scarbita si-mi spun singura ca nu! omu’ e incapabil de vreo evolutie care ii cere sa admita ca magnificul “care este el” s-ar putea insela. omu’ invoca la nesfarsit (ca si cum ar stii ca nu e capabil de asta. de fapt, chiar stie si il enerveaza propria nepuntinta) comunicarea in conditiile in care traduce conceptul prin dictat personal! in viziune becaliana, comunicare insemna: eu va spun ce si cum, voi aplicati! cureaua de transmisie e unidirectional intinsa la maxim. inutil sa ne miram ca se rupe in urmatoarele 5 min! so what?! are bani, face ce vrea cu ei, nu!!?? aici ne-a prins din pacate! rationamentul e curat. dar la urma urmei (si-aici l-am prins noi :-) ), nu ne obliga nimeni sa-l ascultam, necum sa-i dam dreptate. aleluia!

¤ Observator // Sep 13th 2007 at 10:16 pm ¤

Ce au în comun Rolling Stones cu italienii şi cu Italia? Evident, obsesia autoarei în privinţa artei de a te bucura de viaţă! Că muşcă din ea cu poftă sau că face din ea un spectacol, cititorul este îndemnat să ia aminte că, dacă nu ia „măsuri“, viaţa (ba chiar VIAŢA!) riscă să treacă pe lîngă el, chiar atunci cînd, vorba lui John Lennon parcă, „stă şi-şi face planuri“…
Ceea ce e adevarat dar încă nu explică îndirjirea autoarei privind arta de a trai. În cele din urmă, dacă nu ne-am născut în Italia şi nu am fost impregnaţi de mici de toate lucrurile frumoase pe care acolo le poţi găsi, după cum iarăşi s-a mai remarcat, „la orice colţ de stradă“, ce altă şansă am mai avea să facem din viaţă un spectacol - în afara unor reveniri acolo pe durata unor concedii - odată ce „drogul dulce“ ne-a fost inoculat?
Stau şi mă întreb însă dacă italienilor li se potriveşte „muşcatul cu poftă din viaţă“… Sau o fi vorba, (ca şi în cazul grecilor! :-) ) de un alt verb, de o altă acţiune aplicabilă acestui subiect alunecos care este Viaţa asta: a savura…
În rest, da, aşa sînt italienii, aşa e Italia! Just, tovarăşi! :))